eram închis într-o colivie de fier
cuvintele îmi erau ca niște cioburi cu aripi
când se loveau de noi înfloreau
și se făcea dimineață

aripile lui uitaseră să zboare
a uitat să zboare a uitat să zboare îngerul ăsta
țipa în mine cineva
și nu înțelegeam ce mi se întâmplă
nedumerit ochiul lovit de tâmpla unui flutur
se întrista și plângea un poem cu o glastră
tu coborai din Olimp înconjurată de vulturi
și ei îți ciuguleau carnea din palmă
și lumina din pleoape
deveneai cumva alburie și zburai peste case

unde ești? întreba asistenta blondă
legată de un cărucior cu o sfoară înflorată
roțile scârțâiau ochelarii îi cădeau în găleată
unde ești unde ești unde ești
încerca să mă trezească
din visul meu din somnul meu legănat
de o perfuzie cu fundă albastră
după care o tăcere parșivă pica din cerul pictat sub fereastră
apoi întindeam mâna și desenam
lumea mea urâtă și ciudată

- port în mine o colivie de fier despre care știu foarte puțin
un ciob de cer și o cretă colorată