Să dai o formă geometrică singurătății
înseamnă să-i anulezi rotunjimea –
sferă doar cu o nișă în care se zbate un fir de praf.

Și totuși, ceva lipsește:
poate hotarul care separă un hop de un altul,
străbătut de călărețul ce scrâșnește dând pinteni calului,
în salt spre apusul rubiniu al speranței.

Hopa! Călcâiul s-a scufundat, vulnerabil, în apa ispitelor.
De-acum, ieșirea nu înseamnă decât o altă purificare prin lacrimi,
un pas îndoit de tristețe,
cum lumina devorând întunericul,
până rămâne doar un gol minuscul.

AÈ™ umple golul acela cu tine,
dar alte spații își cer împlinirea
și te absorb ca niște pâlnii în care gravitația și-a împlinit căderea,
năzuind spre-nălțare.

Rămâne ca-n altă viață să-ți fiu delicatul fir de praf,
care, prin sărutul-ventuză, ți se lipește de suflet.