nu știu cât trăiesc cu voi
mai toată vremea o pierd lăuntric
surâsul-cochilie vă amăgește, nu vouă vă zic bună ziua

chiar și atunci când șifonez așternuturile –
de fapt, facem dragoste fiecare singur în simțurile lui
doar tristețea gravă o împărțim liturgic
poate și țiuitul din urechea Morții sau peretele acela închipuit
pe care n-am mai apucat să-l umplem cu amintiri
ori le-au șters spontan spaimele privindu-se ca-n oglindă și
crezându-le pete

nu știu cât trăiesc cu voi, de aceea, dați-mi voie
să nu mai salut, să nu mai irosesc intențiile de gest
pe care dacă le-aș împlini, m-aș muta cu durere în fiecare om

oricum voi țineți minte doar când trec fără să salut
de aceea, dați-mi voie să mut peretele mult mai departe
decât stau surâsurile, șifonările așternuturilor, tristețile
acolo, la fără-capăt, să desenez cu nisip altfel de vibrații, fiindcă
toate celelalte dimensiuni, nebănuite, sorb culorile, duhul, iar noi zicem
că murim
lăuntric eu asta și fac