cum treceam pe witing dinspre gara de nord spre plevnei
pe trotuarul din dreapta aproape lipit
de zidul unei clădiri stătea primul om
pe care l-am văzut bărbierindu-se pe stradă cu oglinda
fixată pe o cutie de relee rds
își adîncea privirea în suprafața lucioasă încordat în lumina obosită a lunii
și-și mișca mîna cu atenție pe obrazul ros de aproape
o sută de anotimpuri sau pe-acolo își ridică ochii spre mine
parcă spunînd nu rîde de mine că oricînd ai putea ajunge și tu așa
și apoi din ochii lui o strălucire firavă se topi în ochii mei
cît să înțeleg cît de puternic e întunericul
pe drumul acesta

nu era decît un om care se bărbierea între pletele alb-îngălbenite ale lunii și
în bucata de oglindă cît un as de romb dintr-un pachet norocos
își înghesuise chipul și trăsăturile și scînteia din ochii lui
părea mult mai mică în reflexie de aceea în ochii mei tot
mai mică se vedea era la fel cum îmi păreau șansele
de-a plăti chiria și întreținerea ca să nu fiu aruncat în stradă
și înainte să dispară în întunericul roșcat de pe stradă
am aruncat o privire în urmă parcă am zărit pentru o clipă oglinda
și în ea strălucirea din ochii lui atît de mică acum
încît în ochii mei s-a făcut pe deplin întuneric
am mers cu pași mici și rari pînă la colțul străzii