în vaiet care l-au lăsat străbunii
la pieptul ochilor în cărți descind
de mă fac frate cu frumoși nebunii
ce-n poezie oasele-și întind
dechid Ciclopul, ochiul minții, unii
spre poezia plumbică rotind
în vaiet care l-au lăsat străbunii -
la pieptul ochilor descind
și vaiet s-a cuprins la pieptul Lunii
o babă în fiertura clocotind
vrea Moatea să înșele-o ocolind
să nu primească-n casa ei nici Nunii,
în vaiet care l-au lăsat străbunii


***


în ultima mea moarte pământeană
stau vorbe ce aduc alienare
doar cerșetorului de demâncare
și de băut, stropind cerneala-n pană
îmi stau potrivnici dintre-aceia care
de combustibil liric sunt în pană
zadarnică rostirea lor cea vană
când rodul cel de pere plopul n-are
și piere-n odăița mea,-n mansardă
poem de uliță, nu bulevard
făcut în sărăcie ca să ardă
în versul cerșetor și eu mai ard
cerșirea mea-i de-a-ntreg filozofardă
și ard atunci în ritm filozofard