Prima oară o simțise într-o oarecare seară de vară...
acolo pe corpul rece al lanțului ce alcătuia un leagăn.
... un leagăn pentru un copil de nici șapte ani.
miezul cozonacului cu nucă se asociase și el într-un anume fel
cu același junghi... nemaintâlnit până atunci
dar nu fusese numai junghiul, ci și altceva, ceva ce nu putuse
să exprime atunci în cuvinte. Nu neapărat pentru că nu ar fi știut cuvintele respective,
ci doar pentru că nu reușise să le asocieze în așa fel încât
să redea cât mai bine acea emoție izvorâtă din ceva organic...
și tăcuse. Doar experimentase.

Timpul trecea și senzația-sentiment nu s-a repetat
cel puțin nu până în ziua în care o pată de sânge avea s-o anunțe
că de azi trecuse într-o altă etapă a vieții ei:
să se bucure că mai crescuse puțin, să fie îngrijorată,...
doar nepăsătoare?! Și atunci a apărut déjà-vu/senti-ul
atât de pregnant că senzația ei aparte putea primi în sfârșit un chip în cuvinte:
era ca un bol mare care venea și o lua în stăpânire fără s-o-ntrebe măcar
dacă dorește sau nu o asemenea „companie”?!
... s-a așezat cuminte pe o margine mai la îndemână a propriei
mingi atât de vii și atunci s-a simțit foarte vinovată:
fără îndoială că lichidul roșu era responsabil pentru senzațiile ei sentimente
bunăoară pentru junghiul acela ce putea fi letal dacă nu azi, în orice caz
în viitorul cel mai apropiat. Nu îndrăznea să spună însă nimic nimănui.
Era experiența ei și numai a ei. Plus că era convinsă că, dacă ar fi rostit cu glas tare
acel „adevăr”, cu certitudine s-ar fi înstăpânit peste ea tiranic. Așa că a tăcut...

Timpul trecea... din nou... Senzația-sentiment se repeta periodic...
Înțelesese ea, cam la o lună... ceva de genul ăsta...
Erau zile în care sângele evada din trupul ei adolescentin și se amesteca
În mustul din teascul din mijlocul bătăturii în care bunicul frământa aprig
Strugurii: „Să avem vin de sărbători!”... Ce frumos mirosea fiert cu scorțișoară!
Asta până în clipa în care a înțeles că „vinul ălă” miroase a sânge
Și de atunci nu a mai băut niciodată. Vin. Doar ceai, sucuri, cafea și, evident, apă...

Nu știu cum se făcea că... nu de puține ori simțea o căldură ce o năucea
Tot de la senzația-sentiment trebuie că i se trăgea...
Atunci sângele devenea transparent și se așeza undeva la coada ochiului
În chip de lacrimă-maree. Iar ea nu-și reprima în niciun fel trăirile
Considera că le-ar fi trădat astfel. Le experimenta cât mai acut.
Le explora. Nu încăpea îndoială: n-o puteau conduce decât la cunoaștere


Nu știa că va veni în sfârșit și ziua în care senzația-sentiment
Va atinge culmile ei de glorie... Într-o oarecare luni de mai te-a întâlnit pe tine
Într-un banal tramvai (32, dar nu contează... numărul). Atunci nu a simțit bucurie,
Ci doar o nevoie acută (cronicizată?!) de a plânge. Totuși, nu a plâns, îi era teamă ca lacrima-sânge să nu o dea de gol în fața celorlalți. Își aduce aminte și azi că respirația i se întretăia
Pulsul depășise de mult 150, ochii erau exoftalmici...
Când o prindeai de după umeri ea îți deșerta potirul
De sentimente undeva în chenarul impecabil al tâmplelor tale masculine
Cu atâta grație cum el nu mai văzuse niciodată...
Mai ales în ziua în care ți-a cules un mac de la poalele dealului
I-ai păstrat fiecare petală mult timp, până când ai înțeles că
Erau, într-adevăr, florile cele mai perisabile. Ai mai adunat o vreme, dar
Nu cu prea multă tragere de inimă, ci doar așa „de dragul primei zile”
Devenise aproape un ritual pe care-l executai mecanic. Nu te mai recunoșteai
Sunt periculoase astfel de „ritualuri”: forma nu poate ține loc de „conținut”


...................................................................

azi își ține inima sângerie în podul palmelor
cu un surâs înțelept-înțelegător așezat chiar pe linia vieții
încearcă să ghicească de unde vin dorurile de unde speranțele
de unde deznădejdile de unde întâlnirile de unde drumurile paralele de unde...
pune un semn în partea de sus: aici mă voi întoarce când ploaia „aceea” va uita să vină
mai la mijloc: aici e miezul. Aici trebuie păstrat intact. Absolut intact. Aici doar îngerii au voie.
La trei linii mai jos: aici cel mai probabil își are sediul senzația-sentiment.
Se mulțumește cu o simplă mângâiere. Nu pune etichete. Nu dă verdicte.