pe culmea netedă, rotundă,
ardea o flacăra, pâlpâind galeșă spre ceruri,
asemuindu-se (nebuna) stelelor care îi făceau cu ochiul.

habar n-avea câte fantome îi dădeau târcoale
și nici nu o interesa de umbrele ce i se nășteau din vintre,
curgând în toate părțile și topindu-se în negura nopții,
și în timp ce limbile de foc încercau să își croiască drum spre cer,
tot mai sus și mai sus,
parcă și afurisitele de stele strigau mai tare.

„ar trebui să fiu acolo sus, cu ele”
dansa flăcăruia precum un derviș,
azvârlind nopții umbră după umbră,
îngroșând rădăcina viselor și risipindu-se-n scântei.

stelele erau sus, deasupra ei,
și aia era tot ce conta,
așa că pâlpâia într-una spre ele,
într-un soi de morse primitiv,
în timp ce noaptea continua să îi adulmece răbdătoare moartea
bine ascunsă în găleata cu apă
aflată doi metri mai încolo.