opresc o clipă, moartea să-mi se-amâie
și în secunda nemișcată-aleargă
tăcerea,-n cântece-nvățând să meargă
spre veșnicia plină de tămâie

că-n oameni adevăru-i dus pe targă
iar în a amintirilor momâie
nu pot păși nedegustând lămâie
rostesc pe foaie verb în limba spargă

și nerăpus de greața colosală
nu țin de tine-n dimineață post
iubito ce-ți duci duhul la iveală

în mica nemurire nu e cost
și învelesc cuvinte în cerneală
de-oțel posteritatea-i adăpost