hălăduiesc tot felul de lighioane
prin niște păduri care mai există
cel mult în lemnul patului
în care călătoresc uneori
noaptea

se aud pietrele temeliei susurând
nostalgii abracadabrante
deloc străine
despre mări despre munți
despre povârnișuri despre albii de râu...

în pod se aud hârjonindu-se
în jurul coșurilor vii
a lăzilor de zestre rămase fără sens
și a atâtor altor lucruri
în care vremea doarme inutil
strigoii copilăriei

în pivnița cu miros de mucegai
cu întunericul acela verde
domestic
împânzit de tot felul de vinișoare de năluciri
presărat cu fărâme dintr-o ancestrală frică
dintr-o veche poveste
cu imagini de cârtițe de șobolani și de șerpi
legumele visează ospețe rafinate și regale
în mijlocul cărora ar urma să se lăfăie
într-un final ce va încorona
opera care sunt ele însele

e-o stare ca de sărbătoare
cu atâta lumină
mai ales cu mirosul acesta de cetină rămas
o incredibilă senzație de bine
care aproape că reușește să te transpună
să te mintă

ceva ce sobele susțin
evident în pofida a ceea ce se întâmplă
dincolo de înșelătorul de neomenescul filigran
al florilor de gheață de la geamuri

unde se aude tumultul oștirilor iernii
într-un asediu tot mai îndârjit
într-un iureș necruțător
care abia începe
și care te are de țintă

războinica aceasta căreia nu-i place
nimic din ceea ce nu-i aparține
mai ales atunci când este vorba de oameni
și de lumile lor închipuite
în care se refugiază uneori
ca în niște cetăți inexpugnabile
sfidând-o pur și simplu
sfidând o întreagă stare a lucrurilor
sfidându-se de fapt pe ei înșiși
în robia lor de sine
de care nu își dau întotdeauna seama