fiecare toamnă îmi picta pe piele
câte-un bărbat întârziat
intra așa de firesc în decor
încât niciodată nu am întrebat
dacă și ce a apucat să ia cu el
de pe câmpul ultimei bătălii
destul că în jurul gurii
sunetele desenau monograma absenței
de lângă cealaltă care
asista neputincioasă
la autopsia stării de liniște

ne lega un fel de frăție
până la prima ninsoare când
pielea îmi devenea un imens
palimpsest