Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala
cu toate că ție îți place să bei numai pagini din Goethe
și îți aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel
de cum a murit el pe dinăuntru atunci când s-a despărțit de pântec
și i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei
sau de cum a înviat el atunci când a descoperit poezia aceea autentică pe care cu toții o caută
înghesuită în palmele brăzdate de neajunsuri ale bunicii sale,
de cum striga el în ziua aceea din toate moleculele de îi simțeai suflul vorbelor până pe măduva spinării:
există o cale de mântuire! există, există….
Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta
și nu înțelegi de ce alți oameni spun că Gabriel suferă de depresie și de ce îi ocolesc pragul
când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare
și ți se face dor de acela care erai când locuiai în aceeași umbră cu el.
Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate vibrațiile luminii.
Cum vedea el în orice surghiunie o auroră boreală.
Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecționat din confetii.
Cum te liniștea el de fiecare dată când ți se părea că toate bisturiele vieții te amenință,spunându-ți :
Numai o lacrimă ne desparte de noi înșine
Numai trupul ne desparte de treptele chintesenței
Numai un vis sunt toate
Nașterea, durerea , trupul
Numai un vis..