dac-ar fi să încep
aș face-o cu scoarța în care
mișunatul poate oferi minima garanție că
poți continua
pe o pagină încă nescrisă pe care
moartea nu e decât o ecuație elementară
o enigmă banală o rană cauterizabilă
un pion pe care îl muți după bunul plac
o soluție pe care o amâni suveran pentru mai târziu știind
că ai asul la îndemână nu vei rata ocazia optimă
când se va întâmpla nu va fi nici prea devreme nici prea negru
vei păstra în iarba cuvintelor lumina aceea prin care
gardurile devin cel puțin translucide cel puțin neînalte
umbra blândă a unui Dumnezeu terestru
va desface infinitul într-un centimetru pătrat de țărână
va croi iscusit pelerine pentru singurătate
va ștampila frunțile cu câte o boabă din lacrimile Lui
smerit ne va înfia pentru eternitate

dacă ar fi să aleg un habitat sau un veșmânt acesta ar fi un cuvânt
deschizătura voluptuoasă din el tăcerea-i stranie
vorbitoare în căderea-i de Lucifer naiv
autor de lumi de golden gate-uri
vidul de tunel prin care
suflete trec ca într-o luntre-a lui Caron până când
tălpile se subțiază epiderma arde chipul soarbe începutul

dac-ar fi să mă opresc atunci nu aș face-o decât la
acea stație în care dragostea nu e de vânzare
bunii samariteni nu se bat cu mâinile-n piept
trecerea trage cu ochiul și nu se-ndură să
controbăie indecent prin intimitate
acolo aș face un popas luuuuung aș bea o cafea albastră
aș dezlega o idee de cuvinte-ncrucișate
mână-n mână inimă-n inimă soare-n soare
m-aș tolăni pe un cuvânt
l-aș fecunda aș lăsa semințe și pentru alții
m-aș împrieteni cu pământul din mine cu deznădejdea cu nedumnezeii
nu mi-ar mai fi teamă că trupul mă strânge că ochii sunt doar o părere
una eronat programată genetic
că secunda mă sabotează și timpul este un gropar
unul nebărbierit cu fața de miner atât de familiarizat cu cenușa
când m-aș privi în ape soarele și-ar trece
rădăcinile prin părul meu încărunțit pe la tâmple
atât de ingenuu atât de șarmant atât de omenesc
s-ar înfiora și mi-ar da „bună-dimineața”