Părea o seară tărcată
sau o pisică se întinsese leneșă pe cer
să-i bea asfințitul.
Nu cerusem nicio culoare.
Tabloul se închipuia singur la o margine de lume,
dincoace rămăseseră numai fardul
și absența.

Mai târziu, a căzut un polei nemaipomenit,
și-au alunecat toate lucrurile spre marginea aceea
unde
singurul om
le-a întins scara să urce la cer.

Dintr-o altă margine,
m-adunam din risipiri.
Părea un somn profund
în care se-nnora, șuiera mereu a veștejire.
Totul intra într-o memorie lichidă,
dar până să rostesc „apă” s-a făcut târziu.
Nu mai erau frunze, oamenii se cuibăreau în pământ
să devină rădăcina vieții fără de moarte.

Tabloul trecuse dincolo de pârleazu-nserării;
din întuneric mă priveau doi ochi de pisică.
Poate era altceva, cum vedeam doi îndrăgostiți pe bicicletă
pedalând spre capătul nopții,
cu-o lună drept far îndoielnic
licărind absentă spre ceva mult mai mare.
M-am intersectat cu ei la scara aceea,
unde dispăruse și ultimul om.
Le-am făcut semn să urce:
m-au refuzat politicos,
nu doreau să se-mpiedice de lucrurile acelea greoaie.
„Și unde-o să vă duceți?” – le-am zis.
„De-aici se termină orizontala
și nu există nici coborâre la prima.”
„Și ce? Se termină lumea odată cu noi?” – zise el.
"Vin alții din urmă,
ies din turmă, făr-a fi oi rătăcite.
Ãia n-au rămas doar la ideea de zbor.”

Îi las în pace și mă-ntorc la tablou.
Și ăla dispăruse.
Eram în fotoliu, sprijinit de spătar,
și scriam în pustiu.