Niciodată n-am intrat mai frumos ca acum,
prin acest vârtej al frunzelor
care-mi sărută, crud și târziu, tălpile goale.
Astfel cuvintele noastre sunt.
După un timp, o lunecare din brațe, care te-au strâns până la sufocare.
Le poți atinge, asupra lor te poți apleca și sufla.
Poți urmări cu degetul tremurul sclipitor al vieții dogoritoare,
ca înaintea unui sărut îndelung așteptat.
Dar știi că moartea nu s-a lăsat nici aici așteptată.
Niciodată mama n-a fost mai frumoasă, mai elegantă și dreaptă, prin acest vârtej al cuvintelor
prin care te-a sărutat cu gând bun
și pe urmă cu frică.
Știi că nu te poți ridica și pleca, când asfințitul unei iubiri
ți se așază pe chip, ca o floare fosilizată
pe care nepoții tăi, noii arheologi ai cunoașterii,
o vor recunoaște și mângâia
cu tandrețea primei adormiri împreună.
Când te așezi pe un scaun, în mijlocul vântului,
cel mai bun nume al lui
care iți vine în minte este acasă.