ca un călugăr zen mă retrag în spatele tuturor viselor
și caut în cutia pandorei un bilet de intrare în cer

doar o rugăciune aș spune în gând doar o cană cu apă
aș bea pe stomacul gol și o bucată de pâine
pe care să o împart cu un câine flămând

câteva cuvinte m-ar putea ajuta/ un psalm spus în șoaptă
într-un colț în care să nu mă mai vadă nimeni

ar trebui să mă ascund

de mine să mă ascund
de drama pe care o citesc pe buzele tuturor

nu-i drum de întoarcere
dâra din spatele meu tumultul vieții a șters-o

am pierdut până și ordinea zilelor

odată credeam că totul se poate construiam un castel din nisip
și eram ferm convins că sunt cel mai mare poet
din păcate niște pași
au șters dârele de nisip
valurile mi-au spălat picioarele
soarele mi-a crăpat buzele
noaptea m-a trimis la plimbare invitându-mă la un somn metafizic

cum ar fi să îmi înfig mâna dreaptă în timp
și să te smulg din fața acelei cești de cafea apoi
împreună să alergăm de nebuni prin parc
să călcăm în picioare toate frunzele uscate și să râdem
cum foșnesc atât de melodramatic

până la urmă

și frunzele mor
îmi șoptești la ureche

iar ceașca de cafea rămâne după un timp
doar o simplă ceașcă de cafea