Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger

III
Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea țări ne-au răzlețit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povara în creștere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre a ne răpi urma pașilor... Pe căile celui mai întins pământ veți lărgi oare sensul și măsura anilor noștri, zăpezi risipitoare ale absenței, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbește așteptarea?
È™i Cea la care cuget între toate femeile rasei mele, din adâncul vârstei ei mari își înalță spre Dumnezeul ei față de blândeÈ›e. È™i harul ei È›ine în mine un neam pur. «Ne lase pe amândoi la acest grai făr-de cuvinte cu care te-ai deprins, o, prezenÈ›a, o, răbdare! È™i ca un mare Ave de graÈ›ie în paÈ™ii noÈ™tri cântă încet cântul foarte pur al rasei noastre. È™i-i atât de mult timp de când stă de veghe-n mine acest chin de blândeÈ›e...
Doamna de naltă stirpe îți fu sufletul mut sub povara crucii tale; dar carne de biată femeie, bogată-n ani, fu inima-ți vie de femeie, în toate femeile torturată...în inima frumoasei țări captive unde vom da foc spânului, e mare păcat de femeile de orice vârstă cărora brațul bărbaților le-a lipsit. și cine te va conduce, în această văduvie mai mare, la Bisericile-ți subterane unde lampa e săracă, și albina, dumnezeiască?
...și tot acest timp al tăcerii mele-n pământ străin, la rozele pale ale răsurii am văzut pălind slăbirea ochilor tăi. și singură aveai parte de-acest mutism în inima bărbatului ca o piatră neagră... Căci ni-s anii pământuri de feudă, fără stăpân, ci ca un mare Ave de grație în pașii noștri ne urmează din depărtare un cânt de neam pur. și e atât de mult timp de când stă de veghe-n noi această spaimă de blândețe...
Ningea, în această noapte, în partea de lume unde-ți înalți a rugă mâinile?... Aici e mult zornăit de lanțuri pe străzi, pe unde merg zoriți oamenii la umbra lor. și nu se știa să fie-n lume atâtea lanuri pentru roțile care fug spre zi. și-i de asemeni mare larmă de lopeți, pe la uși, o, vigili! Negrii lucrând la drumuri merg pe aftele pământului, ca oameni de bir. O lampă
supravieÈ›uieÈ™te cancerului nopÈ›ii. È™i-o pasăre de cenușă viorie, ce-a fost de jar toată vara, luminează deodată criptele iernii, că Pasărea Fazului [11] în Ceasloavele din Anul o mie... SoÈ›ie a lumii prezenÈ›a mea, soÈ›ie a lumii aÈ™teptarea mea! Ne mai încânte proaspătă suflare de minciună!... È™i tristeÈ›ea oamenilor e în oameni, dar È™i această forță ce n-are nume, È™i acest har, când È™i când, la care trebuie c-au surâs.»

Traducere Aurel Rău