în orașul clopotelor albe
inimile înserează în oglinzi
moartea se sfiește să apară așa doar pentru că i se năzare
poartă constant aerul acela smerit al pelerinului în trecere
se-așază la mese ovale nu cere imperios la plecare s-o însoțim
cumințenia noastră de pitici înțelepți o înmoaie
în visul meu de om mare cu ochi deschiși
și buzunare doldora de aur
un copil adoarme cu micul prinÈ› pe genunchi
distrată o fată trage din lună fir de lumină
un iubit are amnezie
nimeni nu-și iese din fire
pașii merg ordonat neostentativ aproape firesc
aici vin ei
un fel de sfinți cu nimb și cearcăne prelungi
din alte vremuri călători
scriu versuri fără de cuvinte fără timp
uimiții cavaleri. tăcuții și cuminții.
ei
când pleacă
strada miroase a ploaie și-a tei
ceilalți se-adună-n cafenele
oamenii nu se sperie de alți oameni
intră în colivii și iubesc
în orașul clopotelor albe aș putea
greși într-o oarecare zi toate cuvintele
toate direcțiile toate cunoscutele propriul eu
sigur m-aș descurca într-un fel