oamenii aceia au trecut dimineață de dimineață
cu buldozere și mitraliere
nu se știe dacă
un an doi mai mult mai puțin
erau mulți
nu se știe câți
după ei întuneric singurătate și
praful acela de roi fatal care sparge echilibrul
te amestecă pierde

oamenii aceia nu purtau chip
doar un fel de deznădejde neștiută de ei
le imprima conturul pe retinele celorlalți
înfricoșați, cei din urmă își reprimau orice curiozitate
alegeau fără alternativă
diapăreau ca și cum n-ar fi fost

oamenii aceia călcau fără să vadă
își reînnoiau periodic tălpile
pentru eficiență ar fi făcut orice
emanau psihologia feței-cagulă
cinicul laș adjudecându-și paranoic „trofee”
au rânjit au scuipat și-au suflecat mânecile
până-n subsol
gesticulând saltimbancic
au executat pomii încolonați și soarele de deasupra
au pus afișe au blamat și
tot nu plecau

oamenii aceia mi-au despachetat eul ca pentru expoziție
un divertisment gratis pentru oricine se nimerea și
se făleau. se băteau cu pumnul în piept.
beau votcă. foarte probabil altceva. din eprubete cât gălețile.
au scos din mine pe viu prima matrioșkă
își dădeau coate și gâfâiau
se însera fantomatic
indecent de târziu
pe a doua
împingeau cerul într-un fel de turbinci fără capăt
jucau indolenți cărți și pariau
în câte secunde îmi voi fi recunoscut „vina”
pe a treia...



oamenii-aceia beau mai departe
poartă suflet-cagulă buldozere și mitraliere
sunt mulți și roiesc te pierd în praful lor
eu merg pe vârfuri în ácele zăpezii
îmi spun că mi-e bine
nu e frig și
nici nu mă doare