Oricît am vrea,
iubirea nu e matematică:
să aduni o speranță, să scazi o dezamăgire
și în final, să rămâi același tu.

Oricât am vrea,
iubirea nu e istorie:
să inventariezi victorii și înfrângeri
apoi să consemnezi imparțial faptele,
ca un cronicar.

Și nici geografie nu e iubirea asta:
să ai certitudini și să îți cartografiezi sentimentele
cu aceeași ușurință pe care o ai atunci cănd spui
că uscatul e uscat, că râul e râu ,
iar fluviul o consecință logică a circuitului apei în natură.

Nu, iubirea nu e nimic din toate acestea!

Iubirea e dăruire.
Ea te învață că adunând un infinit de așteptări
cu un infinit de dezamăgiri
obții un infinit de posibilități
de a fi fără tăgadă fericit
într-o ecuație profund nefericită.

Iubirea e evoluție:
printr-o logică a ei redefinește sensul cuvintelor:
fiecare hotar darâmat din tine înspre tine
neînsemnîd că ai fost înfrânt
ci doar că ai eliberat alt tine din tine
și că ți s-au reașezat fundamental și diferit granițele.

Iubirea e neclintită,
e ca nivelul mării în geografie:
e unicul reper
pentru a măsura înălțimile și adâncimile noastre;
e unica posibilitate
de a obține verticalitatea absolută
pornind de la orizontală.

Iubirea e pace,
dar în ciuda importanței pe care o are
în viețile noastre,
aproape niciodată
iubirea nu se învață la școală.