sunt zile în care nu știi cum să începi
în fața realității te simți ca un subaltern,
blocat, aștepți ordinele superiorului
inima îți bate atât de lent ca-ntr-o hibernare și-
-ți ții linia vieții lipită de miocard:
o împreunare între simbol și concret
simți cum îți cade în palmă asemenea
păsării ostenite, împinsă din cer pentru
un păcat de nimeni știut
un cuvânt olog întârzie în dreptul zidurilor,
cerșetorul perfect în fața indiferenței celorlalți
altădată le-ai fi sfărâmat cu un pumn,
în colțul gurii, într-o frază de maestru
dintr-o dată ești somat,
pulsul te animă pentru o clipă
încerci să-ți amintești cine ești, dacă
ceea ce vei articula în secunda următoare
te reprezintă pe tine sau pe altcineva, altceva
teama, blazarea, non-sensul, expectativa??!!
într-un fel sau altul ziua trece
la capătul ei, o certitudine firavă,
dorința de ceva care să nu-ți amintească de nimic
prea dureros, prea îndepărtat, prea imposibil, prea al tău...
poate suflul unui om devenit copil sau copac,
pelicula trecerii tristeții într-un afiș perisabil,
mâna care dezlipește reclama,
un blank document,
o rapsodie a primăverii,
soarele intim și eficient ca un ceai de iasomie pe viscol negru,
o fotografie domesticită și tandră,
amatoare de închiriat suflete până la o posibilă regăsire,
filmul tău găzduit într-o imagine
din afară, poate părea
un gest gratuit,
o grimasă de neînțeles într-un carton desuet,
mâna unui artist perpetuu aflat la vârsta noviciatului
și totuși
cineva va trece,
se va opri,
într-o doară va spune:
„parcă ar fi viu!”
vei tresălta,
nu vei coborî însă decât atunci când
imposibilul, durerea, prea-al-tăul
vor fi nevinovate obiecte de decor
făcând mai puțin anost un scenariu,
mai puțin goală o încăpere,
mai puțin neinspirată o alegere,
așa de irezistibilă viața

și desigur

pasărea își va repera zborul,
se vor înfrunta anotimpuri,
vor crește ploi și
copiii pământului,
îngropați în ierburi până la uitare,
își vor sprijini visurile în rădăcini strivind cerul