o lume despărțită de ziduri și ceva călduros care să ne
strângă rănile
iar eu
micuță și prăpădită cum sunt
nu-mi pot aduce aminte cum arătau ochii tăi
dacă priveau în gol sau dacă pur și simplu
lunecau noaptea-n râuri negre
ca niște locomotive uriașe
în care se lasă liniștea
singura stare care doboară
vagoanele răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând
și acum florile se întunecă
și se sting

te visam lângă apă, trupul tău era o fântână lângă care mă opream din
când în când. Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi bine să-l tai
măcar dacă o fi să plouă
cerul nu se va întrista

învățam despre greutatea cuvintelor
printre cărți și lacrimi. Mă vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai
pietre în rucsac

dragostea

tot ce ne rămâne
după ce creștem și murim
despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple rănile.