stau în mijlocul acestui deșert aproape oarbă
râd și plâng fără să știu încotro să apuc
viscolul și-a aciuat puii la sânul meu stâng
simt în tremurul lor simfonia unei păsări fără vlagă
în carnea mea un iepure șchiop își ronțăie umbra
gustul amar îmi înfioară tâmpla
și buza mi se strâmbă într-un rictus
de departe pare aproape zâmbet
printre atâtea grimase
dar oare mai pot aduce la viață
încremenirea albă rămasă în drum
de când mi-ai pus în brațe acest sloi de gheață
plecând?

tu umbra mea refuzată cândva
tu umbra mea adorată
împărțită între cărări depărtări și nămeți
ce torță ți-aș fi de-ai alerga în calea mea
ce toamnă cu tot cu neliniști și dealuri
și câtă frunză aș arde pentru amândoi
să nu se apropie iar lupii
atrași de neliniștea din trupuri
am rupe diguri am alina spasme
și câte alte anotimpuri
ca niște molime ne bântuie prea ușor
de când bat castanele ca niște clopote
și tot ce a fost sună a întâmplare în noi...

dar oare a fost o simplă întâmplare
atingerea sărutul pânda care și-acum doare?

să plece să plece odată frica asta neroadă
întinsă pe toți pereții din coliba în care
păianjeni răzvrătiți au de țesut o icoană
în ea două umbre înlănțuite desenează un prunc
hăurile lor strălucesc precum un soare și asta nu
nu-i vis nici întâmplare...