din sărutul meu ai păstrat doar sarea mării
culpabil așezată între noi pe cele două maluri
ale despărțirii mult amânate,
ne mințeam că e doar toamna ce se va așeza între noi
cu rubiniul din vii și cu frunzele sale uscate
dansându-ne pletele goale,
zburau cocostârci spre țările calde,
un nufăr îți creștea pe piept
erai mai frumoasă decât dimineața
ce timid încerca să se strecoare in viața noastră

lacrima vremii abia începea să ne cadă
dintr-un colț de parc în care ne-am făurit
promisiunile cât o galaxie de nebuloase bizare,
măcar e liniște, dor vânturile răstignind frunze
pe aleile timpului meu,
poate visul acela era menit altcuiva
cu toate rozele sale
patetic ascunse-ntr-un colÈ› de parc
umplut de visare

acolo unde iubirile devin vânturi
ce mătură totul in cale
puteam fi minune
iubire torcând in răpciune ...