Îi căzuse pânza de pe ochi și,
cum ceasul bătea pasul pe loc,
și-a zis că nu mai e vreme pentru mirări,
pentru concluzii și alte repetiții inutile.
Cerul se ținea numai într-un fir de borangic,
stropit de acuarelă sinilie.
Ochiul se deforma în oglindă
ca un vis rătăcit prin aburul zilei.
El, impresarul nălucilor de porțelan,
se spune că luase la pas toate aleile;
mai pierdea câte una din vedere, ca tot omul,
și-atunci, se răsculau nălucile,
că, de, doar nu erau figurine de ceară
să se topească de dorul său!
După ce a căzut pânza,
ochiul a rămas curat ca o lacrimă.
E drept, mai sângera după iluziile pierdute,
ca orice ochi de treabă.
Treaba este că era prea târziu,
gongul se pregătea să bată pentru ultima oară,
ceasul o luase din loc, fugea mâncând pământul,
intrase frica în el, ca și-n om, deopotrivă.
Mira-m-aș să nu existe măcar o zi cu sorți de izbândă,
cutezătoare și temătoare, ca fata mare la măritiș,
bașca vreo cagulă pentru suportat putreziciunea lumii,
vreun aparat foto impecabil pentru prins frumusețea din zbor.
Se spărseseră figurinele de porțelan, după atâtea figuri;
ochiul lăcrima în voie pentru curățire.
O năluca îi flutura, la orizont, o batistă de nori.
„Încă un ceas - și-a zis ochiul - poate scăpăm de fluturii ăștia târzii,
de sclipicul ăsta care deformează clipa și-i ia din suspans.”
A bătut gongul, și n-a mai fugit de sine.
Se pregătea să rămână.