Era începutul lui noiembrie când pe Copou căzuseră frunzele cu toptanul și ieșisem la plimbare cu X, după cursuri. Nu țineam să ajung în cămin prea repede și nici ea nu părea prea grăbită. Nu eram îndrăgostiți și asta ne făcea să vorbim dezinvolt oarecum despre cărți, despre mersul trenurilor, despre posterul cu Nichita de la Junimea, despre colegi, etc., etc, etc.

Țin minte că, la moment dat, a ales o frunză și m-a întrebat: "Ești singur?" Am șoptit "nu", privind frunzele. "Oare ele sunt singure? Simt golul din lumea aceasta?" am intrebat-o, sperând poate ca replica mea să o dea gata.
"Sunt și nu sunt", a sunat glasul ei, de la o tulpină la alta. "M-aș îngropa în frunze de tot, să mor așa tânără!" "Esti și nu ești", au foșnit frunzele. "Sunt și nu sunt", a încuviințat ea, fericită.

Pe lângă teiul lui Eminescu, am râs, comentând că, la faza cu plopii fără soț, era bună și o soție de treabă, nu musai un celebru amor.

În acea iarnă ninsese mult de tot. Se aplecau crengile de povara unei asemenea frumuseți, de ziceai că se rup ; cum mai târziu ni s-au aplecat sufletul de povara iubirii scânteietoare.

Mă plimbam mult singur, iar la întoarcere, luam tramvaiul, când aveam bani. Ne-am mai văzut pe holuri sau prin sălile de lectură ale universității si, de fiecare dată, prietenul meu, Dragoș, zâmbea ironic, arătându-mi-o. Tot el i-a pus și numele.

Zilele trecute am urcat pe Copou, sub pretextul ca cei mici să vadă ornamentele de Crăciun. Am condus cu grijă din cauza ceții, iar la coborâre ne-am ținut de un tramvai, ca un ghem alb după un motan obosit. Era tramvaiul cu numărul 13, care urca pe Copou, din "Tudor", până la capătul lumii de atunci. Altul nu putea fi, cadoul meu secret de Crăciun.