Este foarte frig aici,
am nevoie de încă un rând de piele;
organele interne sunt ca niște copii,
le porți de grijă toată viața,
într-un moment de neatenție te uită,
uită ce ai făcut să le fie lor bine.

Doamnei Carmen i-au venit mănușă toate rolurile:
soție/ mamă/ femeie de afaceri…
într-o dimineață,
a simțit un scurtcircuit la tâmple și cafeaua mult mai amară;
medicii descifraseră buletinul de analize:
minciuni hărtănite într-o turbulență de curenți reci.

Doamna Carmen a privit în sus o singură dată și atât a zis:
de ce ?!
Pliscuri întunecate au înghițit ecoul.

Lecția despre vid a durat trei luni, trei săptămâni, trei zile,
ca în basmele cu cifre magice;
a ei s-a dovedit un vulcan, bolborosind scântei de viață:
Mai ții minte, Emil, acum zece ani am fost în Grecia, pe Acropole;
mi-ai spus: suntem aproape de zei, dacă întinzi mâna,
atingi vreunul!...
Eu te aveam pe tine.
În vara cu cea mai lungă memorie,
ne uitam la Zorba,
învățasem să spargem farfurii,
sărea ghinionul în cioburi mici.
Acum patru ani s-a născut Katiușa, ce bairam!...
suntem aproape de zei,
mi-ai spus,
precum copacii, înmugurim din fii în nepoți;
chiar și în urmă cu un an,
mi-ai promis că niciodată cerul nostru nu vafi lovit de schije,
uite cum rostogolește aceste secunde,
asemenea unor tritoni pe uscat;
se răresc,
iar tu plângi ca năucul,
mi s-au umezit hainele;
dincolo cine are timp și putere să le zvânte?!
Emil,
au prins mirosul tău de bărbat singur!