*
iată-te aici. un copil pierdut pe dealurile fumegânde ca niște furnale.
rădăcinile copacilor s-au extins sub pământ,
acum sunt o rețea de vene prin care

respiri. respiri fum, respiri pământ, respiri intoleranță.

*
sacha a adormit sub cerul liber ca într-o parcare subterană uriașă.
barierele se deschid,
se închid și tot mai mulți se pierd prin haosul de mașini
aliniate dupa reguli clare, impuse.

dar tu, care ești departe, înțelegi conceptele.
înțelegi blocajele. materialele antifonate care acoperă totul
și prin care nu răzbate nimic înspre tine.

aici, pe dealurile încărcate de smoală e întotdeauna liniște.

/ tocmai au pavat cu piatră cenușie drumurile cu noroaie și acum balastierele care vor să construiască azile și biserici ajung mai ușor. totul e prins într-un vals, respiri și mâinile și picioarele tale execută mișcări controlate, respiri și roiurile de mașini încep să se miște automat pe benzi nesfârșite către oraș. /

din ce în ce mai accélérat,
o deplasare spre roșu continuă,
o inserție de spațiu în care amețim repede,
dar nu tu, nu sacha.

și el e atât de departe.

*
și el înțelege că luptele nu se duc la suprafață ci undeva sub pământ,
aici sub dealurile acestea fumegânde,
cu trupurile și interioarele lor învelite în staniol
intolerante și dure,
aici, unde oamenii se duc la biserici, apoi în azile și mor,

aici, în aceste anotimpuri, rămân doar brazii ruginii
crescând de sub asfalturi, acolo unde întotdeauna mai rămâne un loc,

cu rădăcinile lor ca niște cabluri groase de fier,
prin care circulă sângele nostru de smoală și fier.