se tot rostogolește infinitul
în clipa-n nemișcare, pisc de-amoruri
și tot pe-atâtea neivite doruri
când în iubiri e-n patimă sfârșitul.

și vinovat de-a păsărilor stoluri
mă tot acuză-n sinea mea zenitul
că nu îmi dau spre zbor cu ostenitul
și vărs în ceașca de zadar simboluri.

e zarea toată-n flacără de rază,
ca fiert, de tine zac îndrăgostit,
ființei tale floare tace-n oază.

deșert de oameni e în jur, rostit
de guri ce în clepsidră se așază,
secunda-n veșnicii s-a odihnit...