inima mea s-a născut primăvara
odată căprioara își dădea duhul fără să i se audă prea mult
înfundata ei limbă care vorbea încet cu duhuri foarte vechi, arabe, care îi luau sufletul
îl trimiteau mereu sus, și mai sus, și mai sus,
probabil cerul este unul arab, ca apa care șiroiește când se aude
chemarea la rugăciune. de ce
ați trimis djinii târzii peste inima foarte veche, cum bătea, când răsărea luna
preasfinte zeu străin de meleag, nu am fi acum 1001 de nopți,
ci doar una
căci serile ei sunt numărabile și foarte duioase
și se scriu printre trandafiri
urcători
cu un parfum care se zbate ca încuiat în ceva foarte strâmt
deși nu avem nimic cu niciun dumnezeu, și cu niciun rege străin,
inima ei nu este chipul de sub iașmac, ci acela de sub năframă,
când ai păși, duminica, pe deal,
cu un înger
care să te țină de mână, ca să găsești bine calea;
mihai îmi spunea că
el așa se întoarce de la școală, cu un înger de mână, și că îl ține tare, că el îi îndreaptă picioarele
însă eu cred că
îngerii au niște palme foarte mari, în care țin tot drumul fiului meu până acasă.


ce sunteți voi, fără căprioare, și fără stele?
penițe nenumărate sunteți?
poate os?
lacrimi de-ale ciutei peste tot, și le simt cum mă spală, cum îmi fac sufletul mai moale;
palicandre creștine încă mai apără lumina ei molcomă, ciuta căzută,
ce se scurge,
lângă iedul de lângă râu să ajungă,
strigă și acum după ea;

cel mai mult îmi place să mă apropii de o biserică din lemn,
să îl țin pe Mihai foarte aproape de mine
până nu mai am în ochi nici o lacrimă
până mă usuc ca o lumânare de mult pe sfârșite
ce să avem noi cu djinii cei răi, sau cu duhurile care doboară ciutele
trupul ei viu zace undeva lângă gard, cu botul înfundat în blănița plină de sânge;
haide, Mihai, să căutăm și pentru căprioară o cruce!
una mică, poate frumoasă...
dar mică...
Mihai,
aici, lângă biserică, Dumnezeul cel bun o să o acopere cu un pleduț foarte moale
lângă Crist se aprinde un foc foarte mare, și lumină, și pentru încălzirea picioarelor
și a oaselor frânte
pentru rana ei încă deschisă și umedă

ce loc trist...
este deja septembrie, și cireșii morți la trunchi și-au înroșit florile de la sângele ei
și eu sunt sânge și tu ești sânge, Mihai,
poate lumea întreagă este o căprioară de primăvară
primăvară, dulce primăvară... și cireșii or să înflorească mereu.