în cântec de tăcere-n beznă-i ceasul
din care îți trimit scrisori promise
cu ochi de somn și îmbăind în vise
la lumânare-n foaie-mi torn tot glasul.

a minții uși destinul mi le-nchise
și-s zăvorâte unde-mi doarme pasul
eternități trudindu-le taifasul
prin nopți în care clipa se-nvechise.

să știi că-s alb de ierni și insomnie
și că mai beau a păsărilor ducă
și-s suferind de-a vieții calomnie.

așa, un dor arareori m-apucă
de a cuvintelor de haz domnie...
împărățește-n mine stea năucă.