Sunt uneori ca norul ce coboară
De pe abisul plin "de nici un sens"
Purtându-și răsăritu-n orice seară
Să îl îngroape-n dorul meu imens.

Când rostul tău ți-l știe pe de rost
Și cineva o coală nouă-ți toarnă,
Îndrăgostitul, eu, de când mi-ai fost,
Cu dinții mușc, ca soarele din iarnă.

Și învelit pân' la bărbie-n șoapte,
Cu mâinile gonite-n iarnă-afară,
Ca două sclave furișate-n noapte
Să țeasă pe zăpadă-o nouă vară.

Din rănile ce lumea îți făcură
Doar sângele să-ți toarcă fir cu fir,
Punând petalele, frumoasa-ți gură,
Să te trezești în vis c-un tradafir.

Și vocea ta închisă într-o ramă
De multe vieți e bucuria noastră,
Mă va trezi fără să bag de seamă
Să o deschid doar eu, ca o fereastră.

Și-acum la brațul ei ca prima oară,
Sunt un abis de dragoste și sens
Când vom apune-n fiecare seară,
Să ne-ngropăm în dorul meu imens.