Despre evidențe n-ar fi multe de spus.
Zici așa: eu văd ironia destinului,
emoția negând transpirația,
dar nu are vreo treabă sfioșenia sângelui
cu batista plimbată pe frunte.
Când se întâmplă să transpire-o idee,
altul va juca emoția la sorți.
Din broboane mici va face un puzzle,
deși-i evident că nu-i sângele său,
se vede scorțoșenia ideii,
se vede ochiul rătăcit în căutări iluzorii.
Dacă ideea se sparge în cioburi,
fragmente de lume se pierd unul de altul,
bâzâie ca niște viespi apucate,
pandaliile lor se simt și în cer.
Evident, și cioburile au consistența lor,
mai trebuie un ochi limpede să le unească
într-o arhitectură celestă,
dincolo de evidențe,
de stridența fragmentelor,
de transpirația fără vreo emoție.