Mă scutur de cărările trecute și tremur tot ca zidul de pământ,
În fața visurilor începute ce poartă-n poala lor câte-un cuvânt,
Îl iau și-i umplu chipul cu cerneală, ce trist ar fi de n-ar fi ea,
Pe frunte-i limpezește oboseala și ne-cititul lor ce-mi înflorea.

Mă scutura fiorul nerăbdării și lava ce-mi cutremura adâncul,
Că vine iarăși ziua învierii și mă va trage iar de mână pruncul.
Aici, până la ziua-ndrăgostirii, de pe icoana îngerilor singuri,
Ce stau pe masa adormirii, parcă-s pahare, farfurii sau linguri.

Așa, târât mă las de sete și-ajung unde nici lupii n-au ajuns
Pe o coroană albă cu manșete, că Dumnezeu aici a fost răpus.
Și-o pun pe fruntea necăjitei mele și să-i ridic întregul neam,
Să-i ard ca bărcile cu vele,-n firimituri de lumânări la geam.

Mă iartă iadul rădăcinii mele că-s singura bucată de pământ,
Ce firele de iarbă-o să-l înșele când fiecare ne-rostit cuvânt
Va trece ca uleiul zilei arse pe sub măslinul netezit de tine,
Pe-un munte de copaci și oase ce zace-n liniștea din mine.