Prin văi întunecate de întuneric ars-
La focul ce din bulgări de ziuă s-a născut-
Se scurge ploaia aspră ce-n suflet ne dă glas,
Cuvântul se prelinge în noi ca la-nceput

Și printre pomii cruzi care veghează viața
La margini de cascade ce se despică-n vânt,
Lumina colțuroasă pe buze-și duce gheața
Din stele să-nverzească în suflet, pe pământ

Noi așteptăm tăcerea și ne lovim de fruct
Ca orbii ce în ei se uită mai întâi-
Cascadele noi suntem și digul ni s-a rupt
Căci ne-am suit din vreme ca să cădem apoi

Ne este fruntea arsă de gânduri răvășite
Și nașterea-i departe de sufletul promis
Mai așteptăm tăcerea prin vremile pornite
Care spre noi se-ndreaptă, să ne trimită-n vis

Noi suntem flori de colÈ› cu suflet respirat
Și suntem doar tăcerea pe care n-o vedem-
De mii de ani același e ochiul ce ni-i dat,
Frică ne e de noi dar teama n-o vedem

Curat nu ne mai este zâmbetul citadin
Cu mâinile murdare pe suflete ne-ntindem
Pe frunte fiecare din noi avem un spin
Să fim curați-aceasta cu toții ne pretindem!