Cea mai reușită metaforă
este realitatea aceasta
pe care o străbați la pas.
Astfel, vă vindecați reciproc -
tu de ea, și ea de tine -
lăsându-vă câte o rană,
așa, spre deliciul
metaforeilor versați,
neclintiți rămași
în punctul de observație,
mai ceva decât pietrele
lui Solomon.

Cum realitatea aceasta
are dinți pentru toți cei
care o străbat -
de-a lungul, de-a latul,
pe orizontală, pe verticală -
odată cu trecerea zilelor,
și lucrurile capătă
alte contururi,
și oamenii își ling
mai des rănile,
pregătiți pentru asaltul final.

Cu realitatea
n-ai cum să te lupți.
O accepți sau nu,
dar asta-i
o altă poveste.
Treci prin ea,
anonim,
ca o bancnotă
înaintea expirării.
Nu-ți mai propui
vreun festin,
spre-a-ți cheltui
și ultima rămășiță
de viață.
Dacă lupți,
realitatea îți spune
că lupta nu-i a ta.
Dacă te retragi,
nici retragerea aceea
nu-i a ta.
Ai învățat din mers
că nimic nu-ți aparține,
nici măcar puterea
de-a străbate, la pas,
realitatea aceasta
în care ești
și nu ești.