Pe dibuite, dragostea, orbește, prin întuneric,
rumenește poate printre ramuri vreo stea;
din nou simt asta, iarăși,
muiat de calda promoroacă a nopții,
lângă groapa cu izmă retezată și cimbru.

E ea, singura, fără pereche, aceeași pe care mâinile mele,
nemăsuratul înveliș al trupului meu, umbra
inimii mele de curând plecată, umbroșii
centri cei mai ascunși ai ființei mele, o iubeau.

Întoarce-te neasemuito, întoarce-te
ca o formă palpabilă, nu mai mult, ca o deplină
palpitație prelungă, acoperită de plete
ca un sânge amestecat cu sângele meu.
Doar atât, ca o bătaie de inimă înlăuntrul unei alte bătăi de inimă.

Dar cuvintele – unde?
Cuvintele nu sosesc. N-au avut spațiu
în noaptea aceea îngustă, n-au avut nici măcar
puținul aer ce se află între două guri
înainte de a se împreuna într-o tăcută garoafă.

Dar o aromă ascunsă alunecă, se strecoară,
mă mistuie o mireasmă trează pe țărm întunecos.
Cineva prin iarbă pune mâna pe un murmur.
Din pricină că prin noaptea dragostei trece întotdeauna un râu.


Traducere Geo Dumitrescu