Când tu ai apărut,
mă torturam în fundul unei peșteri
adânci și fără aer și ieșire.
Dădeam în întuneric din mâini, agonizând,
și auzeam un geamăt, o zbatere de aripi,
ca zvâcnetul de păsări nevăzute.
Tu peste mine părul ți-ai despletit ușor,
și m-am suit spre soare, văzând că-i aurora
ce-acoperă o mare adâncă,-n primăvară.
A fost ca o sosire-a mea în portul
cel mai frumos din miazăzi. Acolo
se înecau în tine priveliști grațioase:
munți limpezi, ascuțiți, încununați
de o zăpadă roză, fântâni ascunse-n falduri
umbroase de pădure.
Și-am învățat să caut pe umărul tău tihna,
să mă cobor pe râuri și pe coaste,
să mă-npletesc cu ramurile-ntinse,
din somn făcându-mi cea mai dulce moarte.
Bolți mi-ai deschis și anii mei în floare
treziți către lumină de curând,
îndrăgostiți au fost de umbra ta
ce inima-mi chema spre vântul liber,
cu sunetul tău verde acordându-l.
Aveam s-adorm, să mă deștept, știind
că nu mă chinui într-o peșteră
adâncă, fără aer și ieșire.
Fiindcă tu, în fine, apăruseși.


Traducere Veronica Porumbacu