așa cu ochii înfrumusețați de moarte
femeia din mine are sălbăticia timpului
niciodată îmblânzit / port neprieteniile vremii
când tu existai lejer la voia întâmplării
într-o perpetuă nevinovată stare de grație...

mă istovea felul în care pământul îmi exploata sângele
gladiolele albe din fața casei tale / ieșeam…
încercam să-ți știu numele / minima destinație
pietre fumurii de ape rătăcite încercuiau memoria
ora mea trecea hăituită și singură pe lângă geamul
dincolo de care o lume atât de normală se perinda
gânduri cu zurgălăi / zăpezi pe care să pui mâna
liniști roșietice adunând cerul în cuvântul viață

îmi pierdeam echilibrul
acolo în susul frânghiei mele
sensurile se rarefiau în marea spaimă
eram țapul ispășitor?!… privilegiata?!

mi-am văzut mai apoi chipul

am înțeles:
trebuia să mă nasc din nou!