a mai trecut o vară cu mirosul ei
inconfundabil de soare și pietre arse
în timp ce noi am așteptat

cuminți
pe două fotolii în mijlocul a două camere
părăsite în infernul acesta al globalizării

ceva ca o durere ne-a înfășurat sternurile
și ne-a făcut incapabili să respirăm cu adevărat

doar am sorbit aerul ca într-un avion depresurizat
la zece mii de metri

de acolo ne-am aruncat temerile și sângele nostru a făcut
acolade în aer ca o reptilă
întorcând capul mereu să ne muște

acolo ne-am cuplat măștile de oxigen
înfipte în corpurile noastre ca niște branule

și am început să trăim cu adevărat
într-un bol de cristal
pielea noastră a fost iarbă, granit, indolență și
nemișcare

sentimente refulate în aerul rece

de la zece mii de metri
am văzut sfârșindu-se vara cu 2 secunde mai devreme
și aceste secunde s-au transformat în ani

până când avionul s-a prăbușit și acolo am rămas/
doi bătrâni îmbrățișati pe o pistă încinsă
unde copiii ne așteptau cu flori și două sicrie negre, lucioase
iar soarele strălucea mai tare ca niciodată
ca și cum cum ar fi fost încă vară/ dar nu, era doar o toamnă lungă și fierbinte.