Toamna vieții.

Mă simt atrasă de lumina căzută pe o frunză,
de umbrele ce-ascund o lume prea tăcută,
de parcă aș picta natura pe o pânză
uitată, învechită, pe margine cusută.

De cer prea multe raze, pe inimă să-mi cadă,
sau dacă ochii, orbiți de soare sunt,
m-ascund în locuri sterse, pe chip să nu se vadă,
a toamnei bătrânețe, cu părul ei cărunt.

Spune-mi iubite-n șoaptă, că razele sporesc,
printre crenguțe-n joacă ating pământul fin,
spune-mi că pomii-n taină, cu mine iar vorbesc,
iubindu-mi toamna vieții, puțin câte puțin.