Pășesc agale, gânditor,
Apăs cu-a mea ființă
Pământul greu al urmelor.

Simțesc cum vântul mă-nfășoară
Făr-de vină și cusur
În a haosului aspră sfoară.

Dar eu țin cu al meu vis
De realul crez,
Alergând în câmp deschis.

Văd lumea stinsă cum se zvârcolește,
În lanțul neînțeles,
Cercând a elibera, pe cine gândește.

Și mă trezesc, cândva uimit,
Din gândul meu,
Mergând... fără sfârșit.