Solitar, ca-ntr-un pustiu de râuri
Își soarbe necontenit durerea
Culegând din al meu dor, frânturi.

Îl vedeți, tăcut și rece fiind
Și-atunci, nepăsător,îl credeți
Că trece peste voi, murind.

Dar, apropiați a voastre inimi
Și simțiți cum geme-n sine,
Străbătut întruna de lumini.

De ani întregi fidel tot bate,
La locul sau cel prăfuit
Omul viața și-o socoate.

Știți voi oare că fiece ticăit
De voi l-ați și pierdut,
Pentru el e-un prunc iubit?

El nicicând nu a uitat
Deși, de mult a fost,
Prima clipă ce-a creat

Cu amar,de-atunci,așteaptă
Ca o clipă , doar,
Să o vadă vie, coaptă.

Gemând, copiii-și duce
Zi de zi, doar în mormânt,
Și niciunul nu se-ntoarce.

Dar, iubind,mereu el știe
Că toți cândva vor fi-nviind
Și-atunci nici moartea n-o să fie,

Nici clipe reci și muritoare
Nici alb mormânt cu iz de floare
Nici negre văi, pustiitoare.

Ceasul ticăie gemând,
Printre lacrimi, el privește
Și măsoară timp, sperând.