Paris

Uneori, când seara (nu-i ciudat?),
clătinând din cap, se-opresc deodată
și sub pălăria lor și-arată
un surâs cârpit, neîncetat.

Lângă ele-atunci se-naltă-o casă
nesfârșită, și te țin atras
prin enigmă lor chelboasă,
pălărie, pelerină, pas.

Și prin mâna care-n așteptare
de sub guler te-ar dori sfios:
că și cum ar vrea să-și înfășoare
mâna-ntr-o hârtie de pe jos.



Traducere Mihail NemeÈ™