Soarele amiezii, pumni strânși,
ploaia măruntă
și țărmul năpădit de vechi chipuri sfărâmate.
Ne-nsemnate, coloanele; numai sfântul Epifanios
arătând șters și palid mistuita putere
a bogatei în aur împărății.

Au trecut pe aici trupuri tinere, îndrăgostite
palpitări în golfuri, scoici trandafirii
și meduzele fugind fără teamă pe apă
și brațe deschise spre-mperecherea dorinței.
Domn peste ape multe,
peste această trecere.
Atunci am deslușit zvon de pași pe nisip.
N-am văzut fețe; când m-am întors, plecaseră.
Însă vocea grea ca un umblet de truditor
a rămas acolo în venele cerului,
în rostogolirea de valuri, în pietre
iar și iar:

„Pământul nu are toartă
ca să-l salte pe umeri cineva și să plece;
ei nu pot, oricât le-ar fi sete
să îndulcească marea cu un sfert de gram de apă.
Și aceste trupuri
plăsmuite dintr-un lut pe pe care nu-l cunosc
au suflet.
Ei vin cu unelte ca să le schimbe, nu vor putea;
cel mult le vor ucide,
dacă pot fi ucise sufletele.
Rod sigur dă spicul
și nu trebuie mult timp
ca să se umfle drojdia amărăciunii,
nu trebuie mult mult timp
ca răul să scoată capul
și minții bolnave care se golește
nu-i trebuie mult timp ca să se umple cu nebunie,
o insulă este....”

..................................................................................................................................................................................................................................

Acum mai bine să uităm aceste pietre
nu-și au sens amintirile;

Vocea Domnului pe ape:
o insulă.



Traducere Aurel Rău