Pe pistă, încă o dată pe pistă, pe pistă,
de câte ori în jur, cât de multe sânge-colorate ture, cât de multe negre
rânduri; oamenii care mă urmăresc,
care m-au privit când, în car,
Mi-am ridicat mâna glorioasă și am râs triumfător.

Spuma de cai mă lovește, când vor cădea caii?
Axa scrâșnește, axa arde, când va izbucni axa în flacără?
Când vor ruinele, când vor fi copitele
rularea șinei pe teren
pe iarba moale, printre maci
unde, în primăvară, ați ales o margaretă.
Au fost minunați, ochii tăi, dar nu știai unde să te uiți
nici eu nu știam unde să mă uit, eu, fără o țară,
Eu, care mă lupt aici, de câte ori mă aflu?
și simt că genunchii mei dau drumul peste ax
peste roți, peste calea sălbatică
genunchii se cuplează cu ușurință atunci când zeii o vor face,
nimeni nu poate scăpa, ce folositoare este forța, nu poți
scăpa de marea care te-a crăpat și căutând
în acest timp de încercare, cu caii gâfâind,
cu trestia care cânta toamna în modul Lydian
marea pe care nu o poți găsi, indiferent de modul în care alergi
indiferent de modul în care treceți în jurul negru, plictisit Eumenides,
de neiertat.