Valuri înflorite și munții la apusul
lunii;
marea piatră alături de nopali
și asfodele;
urciorul care nu vroia să sece odată cu
ziua
și patul întins între chiparoși
și părul tău
de aur; constelația Lebedei și steaua
aceea – Aldebaran.

Mi-am păstrat viața, mi-am păstrat viața călătorind
printre arbori galbeni și pantele
ploii
în locuri tăcute, podite cu foi de
fag.
Nici un foc pe culmi; se așterne seara.
Mi-am păstrat viața; pe mâna-ți stângă, o linie:
și-o zgârietură la genunchi; mai dăinuie
pe nisipul verii trecute, mai dăinuie
unde vântul de nord a vuit și eu aud
vocea străină lângă lacul înghețat?
Fețele ce le văd nu întreabă, nici femeia
care umblă plecată alăptându-și copilul.
Urc munții; poiene vineții,
ninsa
câmpie, câmpia până-n zare; nimic nu
întreabă,
nici timpul zăvorât în biserici scunde,
nici mâinile-ntinse ca să caute și nici
drumurile.
Mi-am păstrat viața, șușotind prin imensa
liniște.
Nici vorbi nu mai știu, nici gândi; simple șoapte
ca respirația chiparosului în noaptea aceea,
ca vocea umană a mării pe pietre,
noaptea,
și amintirea vocii tale spunând: „Fericire”.

Închid ochii și caut secretul loc
unde apele întâlnesc sub gheață surâdul mării,
închisele
fântâni, pipăind
cu venele mele acele vene
care-mi scapă
unde-ncetează florile de apă și acest
om
ce pășește orb pe zăpada tăcerii.
Mi-am păstrat viața, cu el căutând apa
ce te atinge ușor,
picături mari pe frunzele verzi, pe
fața ta
în grădina pustie, picături în bazinul mut
găsind o lebădă moartă în dalbele-i
aripi,
arbori vii și ochii tăi ațintiți.

Acest drum n-are capăt, nu se schimbă oricât
cauți
anii copilăriei și pe cei care au plecat,
care s-au pierdut
în somn, în mormintele marine;
oricât vrei să vezi siluete cândva dragi
plecându-se sub ramurile tari ale platanilor
unde o rază de soare dezgolită s-a oprit
și un câine a tresărit și inima prinse aripi;
acest drum nu se schimbă; mi-am păstrat viața.
Neaua
și apa înghețată în urmele cailor.




Traducere Aurel Rău