lupii s-au adunat mai aproape de oraÈ™.
aici e liniște.

zidurile au fost acoperite de mușchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi și carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeași explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluși cu fețe ca de păpuși cu
ochi albaștri și reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbații se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă și oțel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluș.

dar tot nu ne e frică.

//

știm că într-o zi ne vor descoperi

și ne vor duce înapoi.

nu am uitat orașele lor strălucitoare și autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformațiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minți.

ne e dor de fluturi pentru că extincția a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăți de piele.

lupii au venit astăzi și mai aproape de orașul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfășurat inimile
cu care ne-am înfășurat visele
ca o mașină pusă pe lumini de avarie.