Sufletul atinge glasul primăverii albastre.
Sub umede crengi înserate
Fruntea-îndrăgostiților căzu în fiori.

O, crucea-nverzită. În discuție sumbră
Se recunoscură bărbatul și femeia.
Pe lângă zidul pustiu
Rătăcește însinguratul cu stelele sale.

Peste cărările pădurii, scăldate de lună,
Se lăsă sălbăticia
Vânătorilor uitate; privirea albăstrimii
Țâșnește din stânci năruite.





Traducere Mihail NemeÈ™