am văzut negenerația tăcând...
i-am admirat urletele mimate cu diezi...
am călcat pe urmele animalului sfânt...
acolo am rămas să-mi cresc fantoma/
am oferit măști alternative,
umbrele le-au fost rupte,
li s-au descoperit crochiurile.
Le-am colecționat drept amintiri.

ce erau mai mult decât amintiri(?)
ce se numea negenerație în definitiv...

Am stors tot ce a curs din astea,
timpul era singura urmă rămasă,
era textura texturii,
era chimia unui viitor așa cum a fost scris.

Le-am văzut liniștea de buduoar...
muribunzii intoxicați cu filosofii...
toga unor regi muți...
purpura plânsului spre zei.
Am văzut cât de mult ne culcam pe o ureche
și o lăsam în ecou de peșteră,
organ pentru vânătoarea animalului sfânt.

Am văzut drumul pe care au mers,
am plâns și râs deopotrivă,
atât cât era zarea...
atât cât sorbeam infinitul...
atât cât mai puteam urmări animalul...

Am văzut umbrele înghețate ale nefericiților.
Le-am evitat lacurile de lavă înghețată,
de fiecare dată pulsul m-a biciuit,
de fiecare dată m-am pripit în văzul lumii.
Umbre am văzut, de nu știu ce animal mai căutam...
eram mulți...
rămâneam niciunul...
rămâneam un fir de timp de care să tragi
în drumul nostru către animalul sfânt...