orizontali în morminte
ne lăsăm traversați/ nu simțim timpul
rămân incrustate dâre bolnave
ca-ntr-o poartă a sărutului răsturnată

arapi dezmoșteniți de propria culoare
în ruptura din noi crește haosul
ne perpelim spinii unii într-ai celuilalt:
nu sosesc mironosițe.

când am întins o mână țărâna ne-a acaparat
dezvelite scheletele s-au holbat impudic:
steaua n-a mai știut să călăuzească

nicio oglindă nu ne-a putut recompune
eram copiii orfani... dacă ne durea?!
poate... de am fi înțeles lipsa...

văduvi perfecți
nu ne cunoscusem vreodată cu adevărat
și totuși... simțeam ceva... parcă fusesem
unul al celuilalt... într-o... viață?!


*
de la cine de taină încă mai cade câte-o ostie
ne repezim în rând cu pasărea ferecată

trec anotimpuri în pagini alb-cyclamen
îmbătrânim în zâmbete nealenoastre
linia vieții întretaie prăbușirea cuibului acolo unde
risipit țipătul dintre muguri nu se mai desface

nu mai vorbim cuvintele
nici măcar nu le mai tăcem
ne amintim de ele ca de oasele
amantei necredincioase

desenăm o familie cât o galaxie
... cât o frântură de fluture
un suvenir din eden... doar
dintr-o margine de viață

așteptăm

un final în care să ne recunoaștem